Sambata asta mi-am petrecut-o foarte diferit de sambetele mele normale. Mai exact, m-am dus la "tara". Tara mea este relativ aproape de Bucuresti si acolo mi-am trait primii ani din viata, inainte sa incep scoala. Va marturisesc ca in adolescenta nu prea imi mai placea sa merg acolo, deoarece trebuia sa stau 2-3 saptamani in vacanta de vara. Dar de cat am intrat in posesia masinii si nu a mai fost acea idee de obligatie, am revenit mereu cu mare placere. Drumul si cele cateva ore petrecute in locul care miroase a copilarie ma relaxeaza si mereu ma intorc acasa cu o stare de bine.
In acest weekend am participat la un "eveniment" destul de important, culesul viei. Si pentru ca am facut cateva poze, m-am gandit sa vi le arat, poate impartasiti un pic cu mine acel sentiment de frumos si liniste :)

Acum cativa ani, in zona viei, "la camp", cum i se zice, era un teren intins, cultivat cu diverse. Acum am fost surprinsa sa gasesc locul plin de case, care mai de care mai mari si mai colorate si doar o mica parte de pamant neatins de beton.


Am cules, am ras, m-am relaxat in soare si m-am ales cu o durere de spate. Evident, nu se putea fara cizme animat print :)))


Am avut si invitati care mai de care. Unii mai prietenosi si altii cam suparati ca le-am cam deranjat linistea. Oricum, am avut norocul sa scap nevatamata, desi viespile nu ma priveau cu ochi prea prietenosi.


Am mancat atat de multi struguri direct de la sursa, cum n-am mai facut-o de mult timp. Nu-i asa ca toate fructele sunt mai gustoase cand le iei direct din gradina? Mie una asa mi se pare, mai ales ciresele. Pacat ca n-a fost vremea lor....


Cei albi sunt preferatii mei.


Si instrumentele necesare care obliga strugurii sa treaca la urmatorul nivel....mustul...


Dupa cateva ore de aplecat, cules, lasa in genunchi (asta pana cand am reusit sa subtilizez un scaun ce parea abandonat la marginea unui rand), am ajuns acasa, unde am profitat de vremea frumoasa ca sa fac cateva poze in gradina.






Nucul fara de care am muri de cald vara strajuieste curtea de zeci de ani de zile si stie cum sa faca cele mai gustoase nuci din lume. Lemnele care asteapta cumintele sa faca cunostina cu soba, in noptile reci de toamna si de iarna. Perele tari si incapatanate, care cresc intr-un copacel cam sfrijit, uimind pe toata lumea. Si persoana iubita, care m-a crescut si mi-a marcat copilaria, cea mai puternica femeie pe care o cunosc.


Mai vreau sa va arat un loc cu mare insemnatate. Aici, in acest perete, se afla verigheta bunicii mele. Au construit casa cu mainile lor, iar verigheta a ramas sacrificata, pierduta in vria muncii, dar mereu prezenta acolo, la temelie! Un perete verde, cam crapat, dar cu o poveste frumoasa.


Recunosc ca nu ma intorc aici suficient de des. Agitatia, viata ocupata, weekendurile in care in sfarsit pot sa fac ceva, scapata de serviciu, ma tin deoparte. Dar de fiecare data cand ajung, ma bucur si am un sentiment de bine!

Voi aveti un astfel de loc?

Va pup!